Oul apăruse acolo de dimineaţă, printre corturi murdare şi gunoaie, pe pământul ars din mijlocul unui cerc de pietre. Era înalt cât un stat de om şi lat pe măsură, cu suprafaţa netedă ca de jad acoperită cu vinişoare de aur întortocheate ce se încălecau în modele tot mai complicate până ce ochiul nu mai putea să le vadă. Sus de tot, vârfurile brazilor se legănau în vânt, dar sub coroanele arborilor aerul era nemişcat şi aproape cald.
Un bărbat ieşi dintr-un cort pe jumătate căzut de la marginea luminişului, numai cu o pânză în jurul şalelor şi plin de murdărie. Se întinse, muşchii încolăciţi şerpuind pe braţele sale groase precum trompa vreunui elefant, şi porni somnoros către bolovanul ce stătea de pază mai la o parte, unde o potecă pornea în jos printre rădăcini de copac uriaşe. Cineva dormea acolo, învelit într-o blană de animal. Bărbatul îmboldi nerăbdător cu piciorul trupul culcat.
– Scoală, brută verzuie. Trebuia să mă trezeşti în zori de zi.
Zmeoaica mârâi, arătându-şi dinţii numai buni de zdrobit oase.
– Şi ce? A răsărit soarele?
Se ridică împleticit şi i se puse în faţă, mai înaltă ca omul dar mai suplă. Nu purta nici ea prea multe haine peste cicatrici.
– Cranon o să se supere, zise el. Nu e un loc aşa de sigur aici.
– Cranon să mă pupe unde-s mai verde, replică ea. Îşi făcu loc pe lângă el şi se porni spre râul care bolborosea pe-aproape. Tu ce ai, mori dacă faci o baie?
Când se întoarse, el era în mijlocul luminişului, privind oul cu mâinile pe şolduri şi gura căscată. Părea mai viu cu cât creştea lumina zilei, vînele aurii prinzând contur cum nu se vedea la început. Zmeoaica făcu un semn să alunge răul şi se apropie, cu mâna pe pumnalul curbat de la şold.
– Zei din ceruri, asta ce mai e? întrebă ea.
– Tu să-mi spui. Ai fost de pază din toiul nopţii.
Ea privi nesigură către cortul cel mai mare din semicerc, în spatele lor.
– N-are rost, zise bărbatul, Cranon lipseşte. Şi-apoi, nici un muritor n-avea cum să care asta printre coline fără să ne trezească pe toţi.
– Crezi că ne-au prins urma vrăjitorii regelui? Zmeoaica păşi încet prin jurul oului, privind dintr-o parte ca pisica.
– Pare prea de soi ca să ne prindă cu vrăji, zise el. Nu părea foarte convins.
– E un ou de dragon. Adolescentul care ieşea târâş din alt cort purta o robă cenuşie zdrenţuită. Părul lui blond era numai laţe, iar pe gleznele dezgolite şi la încheietura mâinii avea urme de lanţuri. Se zice că împlineşte visuri.
Bărbatul ridică din sprâncene către zmeoaică:
– Ce căuta el în cort la tine astă noapte?
– De ce, îl voiai cu împrumut?
Adolescentul se făcu roşu până în vârful obrajilor pistruiaţi.
– Ha ha ha! Nu-i da atenţie, băiete. Hai încoa'. Ce se mai zice despre ouăle de dragon?
– Multe. Lucruri fără noimă. Adolescentul scăzu vocea, aruncând priviri spre cortul gol al lui Cranon. Se spune... dar nu, asta nu-i cu putinţă.
La asta bărbatul dădu din mână a nepăsare.
– Aşa... Deci împlineşte dorinţe? Tu ce-ţi doreşti, verdeaţă?
– Dorinţele au un preţ. Ea îl privi în ochi îndelung şi aspru, apoi întoarse capul. Îmi doresc să iau înapoi tot ce-am făcut. Să nu mai fiu fugară, urmărită. Şi tu?
– M-aş mulţumi să fiu prea bogat ca oamenii regelui să se ia de mine, rânji el. Cu cât crezi că se dau ouăle de dragon? ... Ha ha! Hm. Tu ce zici, băiete? La ce visezi?
Bărbatul înconjură umerii adolescentului cu braţul lui uriaş şi strânse tare, de-l făcu să geamă. Adolescentul coborî privirea.
– N-numai să merg acasă.
– De-ar fi viaţa ca-n basme... Zmeoaica oftă. Pe unde-o fi Cranon?
– Poate a plecat din vreme după ceilalţi, sugeră adolescentul. Or să aibă prăzi de cărat dacă... ştii tu ce.
– Fără o armă, sau măcar burduful cu apă?
– Cine ştie de ce face Cranon ceva? comentă zmeoaica. Nu ne-a spus niciodată de ce a ales locul ăsta, sau măcar cum de a ştiut de el.
– Erai mai scurtă cu un cap acum dacă nu era el, îi aminti bărbatul.
– Ştiu. Îi port recunoştinţă. Doar că... Uneori parcă nici nu era om pe de-a-ntregul.
– M-a pus să-i descifrez o hartă veche, explică adolescentul. Semnele de pe ea se potriveau cu stâlpii ăia de ne tot ieşeau în drum prin pădure.
– Ce semne? întrebă zmeoaica, curioasă deodată.
Tânărul ridică din umeri.
– Nişte nume de dragoni.
Un ţipăt de departe reteză întrebarea ce urma. Vărful copacilor era de acum în soare. Păsări nevăzute cântau ca din altă lume, iar două forme dansau pe cer către răsărit, plutind pe aripi sclipitoare.
– Cerule, zise bărbatul, sper că ăia sunt doar vulturi albi.
Fără altă vorbă, zmeoaica se duse să-şi ia suliţa. O lăsă înfiptă în pământ câtă vreme scoase nişte lucruri de la ea din cort, apoi se apucă să şi le pună pe ea. Adolescentul privi cu teamă la vârful de bronz sclipitor, stropit cu sânge uscat. Începu să tremure: vântul se înteţise, ajungând tocmai până jos printre copaci cu degete înfrigurate.
– Ai de gând să înfrunţi dragonii cu un băţ ascuţit? întrebă el.
– Am de gând să fug cât mă ţin picioarele, i-o întoarse ea. Termină cu o desagă şi o săltă pe umăr. Bărbatul îi urmă exemplul şi se întoarse curând cu o secure în mâini şi un scut pe spate; altceva mare lucru nu mai avea al lui.
– Bine, şi Cranon? insistă adolescentul, dar tot se aplecă să adune de pe jos ce mai putea.
Zmeoaica rânji.
– Ştii ce, piciule, eu nu cred că mai vine înapoi.
Mai privi o dată la tabăra cu ghinion, şi băgă iar de seamă oul. Primele raze ale soarelui cădeau pe el în sfârşit, dezvăluind o umbră ce pulsa în adâncurile translucide. Semăna ba cu un fetus uman, ba cu un şarpe încolăcit şi învelit în aripi mari. Deodată, formele de pe cer erau mult mai aproape decât păruseră. Prea aproape.
"Iar uneori plăteşti preţul dar nu-ţi vezi visul împlinit..."