"Ei, şi dacă ai putea să schimbi lumea, să fie exact aşa cum îţi doreşti, ce ai face? Frumoasă întrebare, dragii mei, vă aştept, nu-i aşa, în direct la Radio Capital, este ora zece dimineaţa şi sunt 40°C la umbră, vorba vine, nu e pic de umbră în capitală, dar să nu-mi uit ideea, dragii mei, ştiţi ce a răspuns un chinez bătrân?..."
Vocea DJ-ului curge neobosită din căşti, dar deja n-o mai asculţi, e doar un firicel în vuietul străzii, vuiet ca de sânge în urechi. Contribui şi tu din plin la el când te înşurubezi cu coatele prin mulţime. Nu, nu te ruşina, eşti parte din sângele oraşului. Hai, recunoaşte, nu l-ai părăsi pentru nimic în lume, oricât ar fi de zgomotos, aglomerat şi fierbinte.
Din zbor, te oglindeşti într-un şir de vitrine. Ai putea fi oricine în ţoalele de cartier albe şi largi, cu ochelarii de soare lucind metalic sub gluga trasă pe frunte. Ce chestie, acum o generație astea erau mofturi, acum toată lumea le poartă, e o necesitate. Aşa o fi fost şi cu celularele la vremea lor, dar ce ştii tu, asta-i poveste dinainte să te naști.
Cartierul te soarbe tăcut în inima lui prin tăietura îngustă dintre blocuri. Pătrunzi cu un fior în labirintul geometric, vârtej îngheţat de ganguri şi scări printre faţadele murdare. E un loc vast, misterios, cu reguli proprii. Găştile scot în fiecare zi la liman câte un imprudent venit din centru şi îi percep o mică taxă, doar cât să se înveţe minte. Sunt folositori ăștia din centru, ei ne dau apă la robinet și nu vor în schimb decât mâncare. Mai rău era când se credeau stăpâni, dar a venit criza alimentelor și i-a lecuit.
Dar iată că spaţiul se deschide din nou, ai trecut testul, eşti acasă. Aici sunt încă baricade, sârmă ghimpată și mașini răsturnate, printre graffiti uriașe, grădini de legume și locuri de joacă pline de culoare. Blocul tău arată și el ca o pușcărie. Mesaj pentru cine n-are treabă, să se țină departe. Înăuntru e cu totul altceva, multe uși lipsesc, miroase a mâncare gătită și copii mici tropăie a joacă prin cotloane. Locatarii se răresc pe măsură ce urci scările; o eoliană de bloc abia ține câteva becuri, nicidecum un ascensor, și nu toți sunt tineri.
E o urcare spre cer. Se face liniște; lumina crește. Ultimul etaj, alb și gol ca un templu. În ultima cameră din ultimul apartament, un pat stă să cadă printre mormane de cărți până la tavan, iar alături veghează un turn de electronice reciclate.
"...Frumos răspuns, nu-i așa dragii mei? Dar e târziu și ne topim de căldură, așadar somn ușor de la Radio Capital și vă las în compania muzicii până diseară."
Felix Pleșoianu
București, 10 ianuarie 2012