Ștefan Geist, detectiv particular, se trezi într-o casă străină cu un sentiment de teamă nedefinită. Era noapte, dar pe fereastră intra lumină destulă de la lună, lampadare și cealaltă scară a blocului. Se ridică de pe canapeaua din bucătărie tocmai când o pisică venea din hol să se frece de picioarele lui și să toarcă. Era sigur că nu fusese nici o pisică în casă mai devreme, când încuiase ușa și ferestrele.
Încercă întrerupătoarele în drum spre ușa de la intrare. Nu funcționau, ca dealtfel nici lanterna lui, drept pentru care cotrobăi orbește prin geantă, de unde scoase o mantie grea. O despături și o ținu ca pe un scut înainte să pornească pe tăcute prin restul apartamentului. Începea să vadă de ce fusese atât de ușor să-i convingă pe proprietari să doarmă în altă parte cât timp el își făcea meseria.
Sufrageria nu părea să conțină nimic neobișnuit, în afară de mobila prea multă și veche tipică unei case de oameni bătrâni. Chiar mirosea a vechi, și se împiedică de mai multe colțuri și muchii tari. Ceva îl prinse de mantie și sâsâi, dar nu era decât un scaun, ieșit în drum tocmai când afară o rafală de vânt făcu plopii să fâșâie zgomotos. Își făcu loc și merse înainte.
Urmă un hol mai mic. Ușa din față era închisă, iar semnul de pe ea arăta că duce la baie. Cea din stânga însă... i se zburli părul de pe ceafă și ridică mâna cu mantia exact la timp ca să oprească un pumnal aruncat din interior. Îl înșfăcă, împinse ușa de perete, apoi dintr-o singură mișcare păși înăuntru și tăie aerul în diagonală.
Era o umbră pe perete. Se mișca, dar nu era a lui. O umbră cu ochi de foc și o tăietură de la umăr până la șold, care deja începea să se vindece.
– A, tu erai, Stafie, răsuflă Ștefan. Ar fi trebuit să se obișnuiască de acum cu felul de a-l saluta al spiritului.
– Eeeeeu... scârțâiră balamalele ușii înainte să se închidă în clanță la spatele lui. Îl trecu un fior foarte rece pe șira spinării, dar nu se mișcă din loc.
– Ce mai faci? întrebă tremurat, punându-și mantia pe antrebraț ca să aibă măcar o mână liberă.
– Biiineee... De data asta erau ușile de la șifonier.
– Așa, răsuflă el. Bănuiesc că nu ești aici degeaba. Proprietarii sunt de vină?
Afară se înteți vântul:
– Daaaaa...
– Ei știu?
Vântul își schimbă direcția:
– Nuuuuu... Ș
tefan aprobă din cap.
– Arată-mi.
Umbra alunecă de-a lungul peretelui, până ce ajunse pe ușa de la balcon. Lui Ștefan i se făcu pielea de găină, dar întinse mâna și răsuci mânerul.
Balconul era închis, și plin de vechituri ca tot restul casei. Trei etaje mai jos, strada era liberă. Abia trecea câte o mașină la ora aceea. Nu văzu nimic ieșit din comun. Îi trecu prin minte să se răsucească, și începu să tremure: luminile reflectate în fereastra camerei luau forma unei pentagrame răsturnate. În timp ce privea, reflexia continuă să se transforme, devenind o față neclară. O față cu ochi morți și o gură strâmbă.
Vântul sâsâi ca un șarpe. Degete mari și moi băteau ușor în ferestrele balconului pe la spatele lui, căutând o cale liberă. Ușa scârțâi, iar el se repezi în cameră exact la timp ca să nu fie încuiat pe dinafară. Avea degetele țepene când trase draperiile. Dintr-o dată era foarte întuneric, iar Stafie nu se vedea nicăieri. Dar cel puțin sentimentul de teamă scăzuse, așa că se împletici către ușă. Își simțea picioarele de lemn.
De data asta întrerupătorul funcționă. Becul slab dezvălui un dormitor cu mobilă chiar mai veche decât în restul casei, posibil imediat de după război. În aer plutea un miros de igrasie, iar mobila părea gata să cadă pe el. Se roti încet pe călcâie. Aha. Pe peretele opus ferestrei atârna o fotografie sepia înrămată, cu o panglică neagră la un colț. Bărbatul din portret semăna cu fața care apăruse în fereastră.
– Idioții, mormăi Ștefan. Toată încăperea îi era închinată unui om mort. Așa ceva pur și simplu nu se făcea: cimitirele nu se inventaseră degeaba. În fine, vraja era ruptă pentru moment. Ar trebui să țină până dimineață.
Își croi drum înapoi spre bucătărie, aprinzând toate luminile pe drum. După cum prevăzuse, pisica era din nou vizibil absentă, și orice cale de acces rămăsese încuiată. Se pregăti să-și petreacă restul nopții într-o manieră ceva mai plăcută.
Apoi vântul se înteți din nou. Îl auzea suflând cu putere pe casa scării, un vaier lugubru care se apropia. Îi îngheță sângele în vine.
Iar luminile păleau din nou. Era timpul să recurgă la artileria grea.
Dar nu avea așa ceva.
Felix Pleşoianu,
Bucureşti, 6 Octombrie 2013