Era o zi frumoasă la plajă, fără un nor pe cer, și vânt numai bine cât să tempereze soarele arzător; țipetele pătrunzătoare ale pescărușilor punctau bătăile de inimă ale valurilor ce se spărgeau pe nisipul fierbinte. Ploaia de meteoriți era doar cireașa de pe tort: nimic de genul nu fusese anunțat, dar totuși veneau, șiraguri de scântei argintii săgetând cerul. Lumea arăta cu degetul, privea prin binocluri, filma cu telefoanele, strigăte de încântare însoțind exploziile mai mari. Dar niciunul nu veni mai aproape de linia orizontului. Pentru o vreme, spectacolul păru încheiat. Apoi se stârni mai tare vântul, aducând cu el mici nori întunecați ce se rostogoleau cu furie în cursa lor joasă peste apă. Oamenii intrară în panică; înotătorii se întreceau să ajungă la mal, pe când cei care stăteau la soare își luară prosoapele și fugiră. Vreo doi căzură de pe jet ski-uri, evitând la limită unul din nori care trecu aproape de țărm. Momentan, forma lui sugeră o pasăre de pradă cum plutea deasupra unui dig abandonat în grabă, ud și alunecos de la valuri. Apoi se înălță și luă viteză înapoi spre larg, lăsând în urmă pe cineva care se lupta să se ridice.
Printre umbrelele de soare cu susul în jos, trei tineri de cel mult douăzeci de ani stăteau cu gurile căscate.
– Ăla a fost un vârtej? întrebă una din fete uluită.
– Nu semăna deloc, răspunse cealaltă sec.
Băiatul care era cu ele își ținu gura, cu ochii la omul de pe dig. Părea cam de aceeași vârstă cu cei trei, cu piele mai bronzată, purtând numai pantaloni scurți cu buzunare largi și sandale. Avea și un mic sac de voiaj. Tânărul păși calm în direcția lor, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ocolind cu grijă gunoaiele împrăștiate de vânt.
– Îmi dați voie? întrebă politicos.
– Sigur! zise prima fată, încercând să-și scoată părul din ochi ca să-l vadă mai bine. Cealaltă fată făcu la fel.
– De unde ai apărut? întrebă și băiatul, pe când nou-venitul se trânti pe nisip. Şi nu-mi spune că ai scăpat de chestia aia stând ascuns printre pietre.
– Poartă-te frumos, Marcel, îl admonestară fetele.
– Nu nu, ai dreptate, zâmbi străinul, arătându-și dinții perfect albi. Nu așa am făcut.
– OK, zise fata cea serioasă. Atunci de unde vii?
Tânărul arătă spre cer, încă zâmbind ca un motan.
– Vrei să spui că vii din stele? întrebă din nou prima fată.
Marcel rânji neîncrezător:
– Vrei să te și credem?
Răspunsul fu o ridicare din umeri:
– M-ați văzut sosind.
– Dar arăți ca toți oamenii, sublinie cea serioasă.
– Chiar sunt ca toți oamenii, răspunse străinul la fel de serios. Suntem capabili să construim un adult complet dezvoltat și să-i imprimăm o personalitate deja existentă.
– Ce tare, făcu prima fată, uitându-se la el cu ochi mari. Şi cum te cheamă? Eu sunt Jeni, ea e Veronica, iar urâciosul de colo e Marcel.
– Ghici! zise străinul în joacă.
– Vlad?
– Eugen?
– Teodor?
– Silvio? Ahmed? Raj? adăugă Veronica văzând că tânărul ezită.
– Teodor, replică el în cele din urmă. Fusese sugestia lui Jeni.
– Ce tare, zise ea din nou, venind mai aproape. Ce te aduce la noi, Teodor?
El îi făcu cu ochiul:
– Căutăm companie, desigur. E prima planetă locuită pe care am întâlnit-o de... foarte multă vreme.
– Cum se face că ne-ai ales pe noi să fim primii? întrebă Marcel, cu sarcasm abia stăpânit.
– Voi n-ați fugit.
Marcel privi în jur. Câțiva rătăciți de-abia acum se întorceau de pe unde îi alungase furtuna de mai devreme. În depărtare, straniile vârtejuri încă mai bântuiau de-a lungul plajei.
– Mi se pare corect, admise el. Așa... complet dezvoltat? Înseamnă că poți să faci și copii?
– Dacă nu cumva am un defect de fabricație. N-am făcut teste înainte de lansare.
– Dar poți să iubești? întrebă Jeni, lungind ultimul cuvânt.
– A, sigur că da! Teodor se însufleți. Am fost dotat cu capacitatea de a iubi pe oricine.
Aproape îl atingea pe Marcel când spuse asta. Pielea lui netedă lucea de la picături de sudoare perfect rotunde, căldura verii radiind-ui din corp.
– Hei! exclamă Marcel, și se mută mai încolo. Fetele râseră.
– Totuși n-are sens să ne viziteze extratereștrii, sublinie Veronica. Călătoria interstelară ar dura o veșnicie. Literalmente. Până să te întorci acasă...
– Nu mai avem casă.
Asta puse capăt conversației pentru un timp. Un copilaș alergă pe lângă ei, hotărât să înalțe un zmeu mare – sau poate era invers. Un vânzător de baloane trecu în sens opus, ținându-și pălăria de paie cu o mână pe când cealaltă se lupta vitejește cu marfa colorată.
– Ce urât din partea mea, am uitat, zise Veronica. Oferi un pachet mare de biscuiți. Vrea cineva?
Teodor luă câțiva și ronțăi delicat. Jeni turnă suc în pahare de plastic și le împărți.
– Așa deci, cerșetorii spațiali vin să ne fure din farfurie, zise Marcel ironic, sorbind din paharul lui. Fetele se uitară urât la el.
– Poate vă ajut cu ceva în schimb? îi rugă Teodor. Nu am bani, dar pot să muncesc.
– Pentru un pahar de suc? îl certă Jeni. Fii serios. Nu că m-ar deranja să vină cineva să-mi facă ordine în cameră.
– Sigur!
– Glumeam!!
– Păcat că nu-s mai mulți ca tine, Teodor, glumi Veronica, dându-i un cot lui Marcel.
– Au! O să fac curat acasă. Într-una din zile, promit.
– Dar suntem mai mulți, zise Teodor, arătând în lungul plajei. Ultimele vârtejuri neclare își depuneau încărcătura cu formă umană înainte de a porni în viteză înapoi spre larg.
Veronica rămase cu gura căscată:
– Faci glume cu mine. Credeam că te ții de glume. E o farsă complicată, nu? Trebuie să fie.
Jeni se uita la el cu ochi mari:
– Teodor? Câți sunteți la număr?
El ridică din umeri:
– Câte plaje mărginesc oceanele lumii?
Ochii lui Marcel se îngustară:
– Asta se întâmplă în toată lumea? Chiar acum?
– Normal. Nu vrem să fim o povară.
– Asta nu e o vizită, e o invazie! acuză Marcel, ridicându-se pe jumătate să arate cu degetul la Teodor. Ce-ai acolo, o armă laser? O să ne dezintegrezi?
Teodor păru jignit, cel mai puternic sentiment pe care-l arătase de la sosire:
– Uite aici, zise, întinzând sacul de voiaj în direcția grupului. Jeni îl luă, cerându-și scuze din priviri. Despachetă cu grijă conținutul pe cearceaful ei: o bluză, un prosop, un schimb de lenjerie intimă și un jurnal cu două pixuri. Jurnalul nu era început. Nici unul dintre prietenii ei nu comentă când începu să pună totul la loc. Teodor se aplecă să o ajute. Marcel se repezi la el cu pumnul ridicat.
Nu parcurse toată distanţa. O lumină orbitoare îl lovi în ochi, ameţind-ul, şi se prăbuşi greoi în nisip. Deodată, Teodor era în picioare, la două lungimi de braţ. Nu-l văzuseră mişcându-se. Marcel gemu:
– Cum a făcut asta?
– N-a făcut nimic, îl informă Veronica. S-o fi jucat un copil cu oglinda.
– Ce moment convenabil. Marcel se uită strâmb la Teodor. Du-te înapoi de unde ai plecat! Asta e planeta noastră! Suntem aici de milioane de ani! Nu eşti binevenit!
Celălalt tânăr stătu în loc, vorbind ca de la mare distanţă:
– Dacă m-aş îmbarca din nou acum, aş muri de bătrâneţe înainte de următoarea escală. Îmi ceri să-mi cheltui viaţa în noaptea rece a spaţiului.
– Nu poţi să intri în somn criogenic sau ceva? întrebă Jeni.
El scutură din cap:
– Nu merge aşa.
– Atunci cum aţi călătorit până aici? îl chestionă Veronica.
– Am devenit parte din nava însăşi.
– Şi acum ce faceţi, o abandonaţi? insistă ea.
– E demult ieşită din garanţie. Şi la câte rachete nucleare sunt îndreptate spre ea chiar în clipa asta, nu ştiu cât o să mai avem navă.
Jeni îl privi cu un amestec de milă şi teamă:
– Ce veţi face cu lumea? Cu noi?
– Mai nimic. E şi casa noastră acum. Nu vrem decât să ne trăim vieţile aici. Poate să vă învăţăm ce ştim, dacă ne lăsaţi.
Ea se ridică şi veni înspre el:
– Eu te cred.
Marcel se ridică şi el în picioare jenat, scuturându-se de nisip:
– Nu mai am chef de stat la plajă.
– Nici eu, zise Veronica. Începu să se îmbrace.
Teodor se întoarse să plece.
– Stai! strigă Jeni. Nu vii cu noi?
– Mi-ar place, dar...
– Ei, haide. Tot ai nevoie de cineva să-ţi arate locurile. Ştii măcar cum să treci strada?
– În teorie. Pare periculos.
Marcel îi evită privirea cât îşi făcură bagajele. Privi nisipul, mulţimea care trecea prin jur de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cerul şi marea din nou atât de calme.
Departe la orizont, dâre de fum de la rachete urcau diagonal spre cer. Cinci, cincisprezece, nenumărate. Tunete îndepărtate se rostogoliră din albastrul fără pată.
Urcară scările ce duceau în oraş împreună.
Felix Pleşoianu
Bucureşti, 8 Martie 2016