Când cavalerii în armură ciobită reveniră la cetate, găsiră porțile închise și podurile ridicate. Strigară, bătură în scuturi și făcură multă gălăgie până ce însăși doamna orașului urcă pe metereze.
- Cine sunteți voi? întrebă ea de la înălțime.
- Poftim! exclamă cel ce părea să conducă trupa. Suntem apărătorii acestor ținuturi, întorși după ce am învins groaznicul balaur!
- Serios! Iscoadele din lungul țărmului au trimis vorbă că l-au văzut zburând în larg, străpuns de săgeți și suliți dar nepăsător. Poate foarte bine să se întoarcă mâine încă și mai hămesit.
Fruntea cavalerilor stătu mai drept în șa.
- Dar noi am alungat monstrul! Altminteri n-ar fi plecat niciodată de pe-aci!
- A, da? Curios cum nu s-a văzut nici o deosebire când înșfăca oameni în dreapta și-n stânga.
- Noi le-am spus la toți să se ascundă!
- Și ia-ți lovit cu oțel pe cei care n-aveau cum!
- Ar fi adus prăpădul peste sate întregi cu lipsa lor de grijă!
- Poate da, poate nu. Până una-alta, mâinile voastre sunt mânjite de sânge. Apoi, și voi ați umblat peste tot ca beți.
- Dar pe noi ne fereau armurile!
- Și pe alții cum îi puteau feri armurile voastre?
Cavalerul odată păru mai țeapăn. Penele cele mari din vârful coifului său se unduiră. Numai stindardul din mânâ-i era pleoștit, căci se oprise vântul.
- Tot noi i-am apărat pe oamenii cinstiți de hoți, să știi, zise mai la urmă, dar cam fără putere.
- Adică de aceia lăsați să moară de foame când recolta putrezea pe câmp?
O gloată se aduna să vază de acum, dar fără să se apropie. Cavalerul înălță iar vocea:
- Ne trebuiau banii să aducem ajutor de prin regatele vecine!
- După ce ați râs de trimișii lor întâi, când au venit să ne vestească răul ce venea. Și iată că v-ați întors cu mâna goală.
- Fierturile solomonarilor se găsesc greu zilele astea, și-s prea scumpe.
- Mai scumpe ca viața? Și-apoi, cine tot zicea că spițerii noștri se puteau descurca foarte bine de unii singuri?
Un murmur prinse a se ridica din mulțime, pe când femeia îi privea.
- Bine! Bine! Recunosc! strigă cavalerul. Se făcu tăcere. Și acum ce e de făcut? Să luăm calea pribegiei, să ne căutăm norocul aiurea?
- A, nu. Nu putem lăsa niște lăncii fără de stăpân să umble pe oriunde. Ci iată, ne trebuie mâini să îngrijească răniții. Veninul balaurului arde.
- Ne e soarta să fim călugări de acum?
- Dacă de asta e nevoie ca să faceți ceea ce e drept. Doamna făcu un gest larg, și podul se lăsă în jos cu zuruit de lanțuri, pe când porțile cele mari se deschiseră iar.
Călăreții în armură priviră îndelung. Apoi unul câte unul dădură pinteni cailor. La coada trupei, războinicii mai tineri își scoteau deja coifurile.
- Crezi că or să ne dea voie la baia publică? întrebă un băiat roșcat.
Fata ce-i călărea alături zise:
- Acolo toți suntem goi.