Cerul care tace =============== Din vârful falezei, tumultul mării noaptea părea distant, prea departe ca să facă rău cuiva. La orizont, un şirag de lumini dezvăluia cargourile care îşi aşteptau rândul să intre în port, la vreo douăzeci de kilometri spre nord, cum făceau de mii de ani încoace. Lumini sclipitoare străluceau de-a lungul ţărmului în partea aceea, pălind doar mai aproape, unde drumul trecea prin orăşele de coastă adormite. Briza aducea răcoare, şi miros de sare, iar din josul promenadei se preumbla muzică amestecată de la căluşei şi terase de bar. Era pace la capătul dinspre mine. Puţinele lămpi plutitoare tot încercau să se strângă unde era lume, spre necazul celor care căutau întunericul înadins. Bazarul se închidea când am trecut pe acolo. Mai puţin de o oră până la miezul nopţii. M-am frecat la ochi de la fumul grătarelor şi am privit mulţimea. O familie felină, cu doi copii care-şi fugăreau coada unul altuia în jurul părinţilor ce păşeau fără zgomot. Localnici, după haine; turiştii adesea erau mai extravaganţi, ca zâna pe jumătate mecanică cu ochi mari şi vii, faţa ca de păpuşă de porţelan şi aripi delicate care aproape că antingeau pământul. Aparţineam ambelor lumi şi nici uneia. Nimeni n-ar fi ştiut dacă mă pierdeam luând-o pe o stradă laterală şi nu mai ieşeam vreodată. Dar n-aveam cum să mă pierd pe grila simplă a oraşului, presată cum era între mare şi lacul din apropiere care o oglindea la scară mică. Ştiam exact pe unde să cotesc ca să ajung în parcul din centrul ansamblului, cu o duzină de bănci adunate în jurul statuii fondatorului. Două sau trei persoane se plimbau pe alei, fantomatice în peticele de lumină filtrate prin coroane de arbori bătrâni. Nu se uită nimeni când am ales o bancă să mă aşez. Afară de un om. Era un petic din cerul nopţii cu formă umană. Bluza cu glugă era descheiată pe jumătate, lăsând să se vadă nenumărate stele, lucind din depărtări enorme în spaţiul negativ. Această... fiinţă? era dealtfel bine îmbrăcată în pantaloni militari, adidaşi masivi şi mănuşi. Se opri în faţa băncii şi gesticulă în direcţia mea. Nu ştiu limbajul semnelor, dar intenţia era destul de clară. - Sigur că da, staţi jos, i-am zis. E loc din belşug. Aşa şi făcu, rezemându-se de spătar ca pentru a admira spectacolul Căii Lactee deasupra noastră. Se lăsă iarăşi liniştea, afară de un greiere încăpăţânat. M-am surprins trăgând cu ochiul la musafir şi m-am corectat, dar un moment mai târziu se întâmplă iar. Se răsuci puţin ca pentru a mă privi în ochi, şi pescui un mobil din buzunar. O bulă de dialog îmi răsări în câmpul vizual. _Admiri peisajul?_ Mi-am simţit urechile fierbinţi: - Scuze. _Stai cuminte. Puteam să aleg orice altă bancă._ - Suferi de singurătate? _Nu sunt... de pe-aici. Uneori e cam greu să intru în vorbă cu lumea._ - Mda, uneori este. Nu-mi răspunse. - A! Eu sunt Lexi. Cum te cheamă? _Pe care nume? Să mă gândesc._ Trecu un moment. _Uneori mi se spune Cerul-Care-Tace. E mai uşor de tradus ca altele._ - Şi de unde eşti, Cer? Pot să-ţi spun Cer? Cer arătă vag la spectacolul de lumini ceresc: _Tocmai din partea cealaltă. Şi sigur, dacă vrei._ - Ai făcut drum lung. Eşti în pelerinaj sau ceva? _La început da. Acum..._ De data asta pauza fu mai lungă. _Şi cu tine cum e, Lexi? Erai în căutare de companie. De ce să vii în colţul ăsta părăsit?_ - În mijlocul mulţimii mă simţeam şi mai singur. _Acum nu mai eşti singur._ Cer ridică ochii din mobil, apoi reîncepu să tasteze în grabă. _Stai, te rog. Tot e mai bine aşa decât deloc._ - Ştii măcar ce e singurătatea? Urmă o altă pauză: _Să zicem doar că atunci când spun "eu", e o traducere aproximativă. Măcar merge mai bine decât "noi"._ - Aha. Probabil îţi par plictisitor. Cer trimise un emoticon ironic: _Cum era zicala... "Am văzut lucruri pe care voi oamenii nu le-aţi crede." Dar ştii ceva?_ - Ce? _Şi reciproca e la fel de valabilă. Nu te subestima._ - Spui asta numai din politeţe. Am simţit nevoia subită să casc şi să mă frec la ochi. _Scuze. N-am vrut să te reţin._ Un cadran de ceas virtual apăru şi dispăru. Târziu trecute fix. - Nu e vina ta. Hai să mergem. Pe strada principală, oamenii plecau pe la casele lor. Grupuri de tineri. Cupluri în vârstă. Vorbind. Zâmbind. Un băieţel călare pe un păianjen robot se tot răsuci cu ochii la Cer până ce aproape căzu de pe armăsar. Păream să mergem în aceeaşi direcţie fără să ne mai fi zis nimic. - Eu o iau pe aici, am spus mai la urmă, arătând strada atât de familiară care se tot ducea pe sub lampadare palide. Stau la nişte rude. _Am o cameră la Cosmos, în capătul străzii._ - Bună alegere. Păi... vrei să vin să te iau de dimineaţă? Putem să petrecem ziua împreună sau ceva. _Poate să fie mâine noapte, te rog?_ - Sigur. Am strecurat mâna printre ornamentele de fier ale porţii pe pipăite ca să deschid zăvorul. Un ritual de demult. Am stat pe treptele de la intrare. Nu eram obosit. Am privit în sus la zdrenţele de nor în trecere pe firmament. - Care-i rostul? am întrebat. Ce poate să iasă bun din asta vreodată? Sau din orice? Dar cerul înstelat nu prea avea ce să-mi spună. Felix Pleșoianu Bucureşti, 23 februarie 2019